La capitolul “sare şi piper” stăm bine…

“Suntem ceea ce iubim!..”-Nichita Stănescu

 

Azi, e cum s-ar zice, onomastica soţului meu, a dragului  meu soţ, mai corect spus. Declaraţiile şi siropul le lăsăm pentru spaţiul privat, acolo unde îşi au locul, de fapt…doar că m-am pomenind zâmbind deunăzi cu gura până la urechi găsind o postare pe facebook cu următorul conţinut, apropo de Berbeci, căci şi eu am unul în dotare, destul de căpos şi încăpăţânat…deşi nu cred că putem generaliza, în cazul meu se aplică. Aşadar, citez: “Semn cardinal de foc, primul din zodiac, Berbecul este de un entuziasm și o hotărâre greu de egalat, inclusiv în dragoste. Nu se sfiește să-și arate interesul pentru cineva, abordarea este frontală, directă, pompieristică, spectaculoasă, cu utlizarea intregului arsenal de seductie…”    Pân-aici îmi sună cunoscut…

EL, adica Omu` meu,  e un timid prin esenţă  iar eu sunt prin  excelenţă la polul opus, un monument de  tupeu,  o extrovertită,  aşa ca să ne exprimăm elegant… şi împreună alcătuim, v-aţi prins, un mix de succes. Trebuşoara asta cu contrariile care se atrag e valabilă  doar până  într-un punct,  pentru că mai apoi, dacă minunaţii subiecţi ai unei ecuaţii amoroase nu mai au şi altele în comun,pe lângă, se alterează cu timpul combinaţia magică.  Faptul că încă îmi amintesc  în fiecare zi de ce l-am luat, înseamnă ca treaba-i bună la noi în bătătura şi supiţa  încă-i cât se poate de călduţă…

Îmi amintesc cu nostalgie de perioada de început când mă curta asiduu, încercând  marea cu degetul. Mi se părea iniţial ca un lupuşor  pe care-l mănâncă oile, ca mai apoi să descopăr că el e de fapt un lupuşor veritabil, cu pedigree, dar undercover… într-o piele de mieluţ. Dacă-l luam mai tare, i se înroşeau vârfurile urechilor!  Dar  a marşat  hotărât  în front şi n-a dat înapoi, nu s-a lăsat descurajat  indiferent   de cât de ostile  erau  condiţiile pe care le impuneam cu indârjire,  şi  indiferent de cât de sumbre păreau perspectivele, s-a ţinut ca scaiul.  Oricare altul ar fi rupt cu fuga,  scăpărându-i călcâiele,  dar el s-a menţinut pe poziţie  şi, aţi ghicit,  a tras lozul câştigător în final. Adică marele premiu, fiind…eu. Îmblânzirea scorpiei  s-a produs surprinzător  pentru toata lumea, destul de rapid….chiar şi pentru subiectul îmblânzirii.

Haiducul mult aşteptat  si iubirea aia ca-n filme, la care domniţa  a  visat  cu îndârjire  un amar de ani,  stand  închisă în propriul turn de cleştar, a apărut călare pe-un mic Chevrolet negru. Era cam  înăltuţ ce-i drept, faţă de aşteptările domniţei,  dar avea  aşa un farmec aparte în glascior  şi atâta blândeţe  în ochişori, astfel încât domniţa s-a muiat ca îngheţata la soare si s-a trezit complet fermecată de prinţul cel viteaz, pus pe rele şi pornit pe grabnică însurătoare.

Apoi, domnul acesta minunat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni,  s-a dat peste cap s-o ia de nevastă, cu acte în regula, cu alai şi tot tacâmul, primind astfel onorificul titlu de Prinţ consort. Contrar aşteptărilor  şi  pronosticurilor, fericita  nou îmblânzită  nu s-a apucat  imediat de  turnat  plozi, ci s-a transformat în scurt timp într-o soaţă model mai întai, mâncându-i cu regularitate  ficaţii scumpului consort,  prin regimul dictatorial impus în  proaspătul cuibar înfiripat. Nici drăgălaşul consort nu s-a lasat prea  greu convins,  şi a preluat  încet dar sigur din apucăturile  vitezei lui consoarte, ripostand cu piepţii înainte,  mai pe silent la început şi apoi din ce mai vajnic. Cine are nevoie de linişte  înainte de lăsarea întunericului ??  Nici noi, decât să ne plictisim, mai bine, ne mai certăm o tură!  Slavă Domnului că toate certurile se lasa în final cu pupături şi fiecaruia îi răman apoi, ficaţii intacţi. Nu concurăm  pentru nici un titlu şi nu pozăm în cuplul perfect.  În schimb, ne certăm cu regularitate, de la diverse fleacuri mai mici sau mari. Nu ţinem scorul şi n-avem nici tabelă de marcaj. Ciondăneala  regulată e deja un sport naţional, parcă ceva  nu-i în regulă dacă  nu se  inflameaza nimeni, dintr-un  motiv oarecare. Nu ne plictisim nicicând şi ne ţinem constant în priză. De sare şi piper nu ducem lipsă !

 

Suntem destul de diferiţi,avem caractere, percepţii, educaţii diferite şi venim din medii diferite. Avem în comun doar faptul că întradevar ne iubim şi că ne dorim cam acelaşi lucru de la viaţă,  şi e destul : o căsuţă pe un deal, ca să putem ţine caini şi pisici în voie, fiecare cu potăile lui, plus eu, plozi cât mai mulţi, el cât mai puţini… în principiu, din frica de a pierde prioritatea la scărpinat, sau mai bine zis, prioritatea afectivă.

El este cel extra-sensibil şi bineînţeles, cel plăcut de toată lumea, adică băiatul bun. La polul opus se afla aleasa, luată pe cap cu acte şi cu flori de lămâiţă, clasic deja,  după tiparul mamei. Ţandăra  mea  stă mai tot timpul gata să sară cam de la orice, e comutată pe On by default, posibil să fie butonul defect sau setările din fabrică. Se rezolvă până la urmă, voinţă să fie. Prin urmare, viitorul sună bine. Pompieristic, vorbind!

…Şi aşa au trăit fericiţi până  la adânci ţi senile bătrâneţi! Cam aşa se încheie clasic basmele pe care le citeam în copilărie. Poate sună clişeistic deja, dar dacă el n-ar fi aşa HM. 2DSC_0481cum este, nici eu n-aş fi cea care sunt!!…Cu drag,  comora ta inestimabila!!

Reclame

De ziua ta mămico, În dar ţi-am adus inima…

 

„De ziua ta mămico, 

În dar ţi-am adus inima

Şi crede-ma mamico,

Alt dar mai frumos nu se putea…”

Sunt  versuri din refrenul unui cântecel  din copilărie, de la serbările dedicate zilei de 8 martie, căruia  abia acum îi pătrund cu adevărat  înţelesul profund.

Azi e ziua mamei, ar fi împlinit 68 ani, pe care din păcate nu i-a mai prins… Alături de noi, în spaţiul teluric.  Chiar dacă n-o mai văd fizic, spiritul ei  transcende timpul şi  ea este  cât se poate de vie în amintirile mele. Nu e zi în care să nu-mi amintesc  de ea sau în care să nu mă gândesc la ea.  De fapt, ea trăieşte prin mine.

E asemeni vântului, nu pot să o vad dar o simt, oriunde m-aş afla. Si de oriunde s-ar afla ea,  tind să cred că ma vede, ma aude si ma simte…Ca îmi lipseşte, că mi-e dor de ea, că o iubesc la fel de mult  şi îi preţuiesc amintirea.  Ceea ce sunt azi şi  tot ce am reuşit să realizez  până acum, i se datorează în mare parte, mamei.

Revin la ideea că pentru a merge mai departe, trebuie să ştim cine suntem mai exact, încotro ne îndreptăm şi mai apoi de unde ne tragem, care ne sunt rădăcinile. Ce-am preluat de la înaintaşii noştri şi ce transmitem mai departe.

Cum spuneam, lumea mea a început firesc cu mama, iar ea s-a suprapus la fel de firesc, toată viaţa,  peste universul meu.  Deşi n-am fost niciodată un copil dependent afectiv, legat de fustele ei, dimpotrivă. Si nu m-am gândit  absolut niciodată că o să plece de lângă mine aşa devreme. Nu mi-am putut închipui niciodată cum ar putea fi fără mama, am trăit mereu cu impresia ca ea va fi mereu acolo…Ca o plasă de siguranţă.

Tind să cred că asta este cea  mai mare cumpănă peste care am fost nevoită să trec,  şi pe care n-am crezut că o pot depăşi. Poate să înţeleagă doar cine a trecut prin aceeaşi situaţie şi a suferit aceeaşi pierdere. Incomensurabilă. Restul doar îşi închipuie că pot întelege.  Şi mai sunt unii,  care din ignoranţă şi implicit, lipsă crasă de caracter,  nu ştiu nici  măcar  să respecte durerea. Durerea celor care pierd şi care se simt pierduţi la rândul lor.

E asemeni unei răni care nu se vindecă complet niciodată, timpul cicatrizeaza cel mult, leziunea,  dar nu o estompează .

Dar am strans din dinţi, m-am ridicat de jos şi am continuat să merg înainte, nu mi-am permis să zac în depresie, firesc dealtfel. M-am gândit că nici mama nu şi-ar găsi liniştea,  atât timp cât eu mă simt pierdută. N-am avut timp să stau să mă smulg de cap, am multe de făcut şi timpul nu aşteaptă. Am nişte responsabilităţi, nişte promisiuni pe care le-am făcut şi le respect, sunt datoriile mele de suflet de care trebuie să am grijă. Mama avea aşteptări de la mine şi nu îmi permit s-o dezamăgesc. Aceleaşi aşteptări care m-au menţinut în linie dreaptă, continuă să mă anime şi în continuare. Aşa cum i-am promis!

“O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor ”… Epitaf – George Coşbuc

“O luptă-i viaţa, deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor ”… Epitaf – George Coşbuc

În calendarul creştin – ortodox se sărbătoreşte la început de an, pe 1 Ianuarie, ziua Sfântului Vasile cel Mare.Totodata, şi pe 30 ianuarie, alături de Sfinţii Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini.

Prima zi din an imi evocă în general figura emblematică a tatălui meu, care îi purta numele Sfântului Vasile. Şi bunicul de pe tată, tot Vasile se numea.

Aşa că indiferent de păcatele pe care le-au avut, trebuie să cinstim memoria înaintaşilor noştri aşa cum se cuvine, avem această datorie morala. Pentru a merge mai departe, să ne amintim frecvent cine suntem mai exact, încotro ne îndreptăm şi mai apoi de unde ne tragem, care ne sunt rădăcinile. Ce-am preluat de la înaintaşii noştri şi ce transmitem mai departe.

Aşadar, de la prima oră din noul an, am intrat cu plecăciune şi smerenie în casa Domnului pentru a ne ruga să ne vegheze drumul în noul an care vine. Şi mai apoi pentru a aprinde o candelă pentru sufletul celor plecaţi vremelnic de lângă noi. Rugăciunea unui copil rămas fără părinţi prea devreme…

Începusem a vorbi de tata, care în ciuda păcatelor lumeşti pe care le-a săvârşit ca orice muritor, a lăsat şi multe lucruri bune în urma lui. Începând cu primele tipare comportamentale pe care copii le preiau automat de la părinţi. Şi pe care inevitabil le-am preluat şi eu, atât cele bune cât şi cele rele.

Spre exemplu, primele mele imagini din copilăria timpurie sunt cu tata citind. El mai tot timpul citea. După masă citea, în autobuz citea, la toaleta citea, când se întrerupea lumina pe timpul lui Ceauşescu, chiar şi la lumina lămpii…el mereu citea. Citea de mic copil, în general beletristica,  şi nu numai. Din diplomatul lui nu lipseau niciodată un număr din Magazin istoric sau din revista Pentru Patrie, la care avea abonament. L-a pasionat literatura şi firesc, a devenit profesor de limba română. Prin urmare, dacă tata a citit… firesc a fost să citesc şi eu.

Pentru că am deschis ochii cu versuri din „Nunta Zamfirei” în urechi, din Eminescu, Alecsandri şi mulţi alţii, într-o casă cu o bibliotecă mare de care tata era foarte mândru. Aşa că am citit ceva cărţi în copilărie şi în adolescenţă, înafara cărţilor pentru şcoală. Apoi am tot cumpărat cărţi pe care am apucat să le citesc doar parţial. Sau doar să le flenduresc mai nou, din lipsa de timp. Deşi tata nu mi-a impus niciodată ce să citesc, am citit haotic, sărind de la „Poveşti nemuritoare” la „Invitaţia la vals” a lui Mihail Drumeş în clasa a III a, în vogă cam după Revoluţie, o carte de fapt nepotrivită pentru un copil de 9 ani. Pentru tata era important că citeam şi atât, că eram interesată.Prin urmare, cred că de la tata am moştenit setea de cunoaştere şi mai ales, aplecarea către buchia cărţii. Stăteam şi mă gândeam zilele trecute cum de mi-a placut Geografia şi m-a încântat mereu ideea de a lucra în domeniul turismului. Şi apoi mi-au revenit în minte frânturi din copilărie…cu Globul pamântesc pe care mi-l amintesc de când mă ştiu pe mini-biblioteca de deasupra recamierului pe care dormeam. De alte jucării din frageda pruncie nu prea îmi amintesc dar de globul pamântesc de deasupra patului îmi amintesc cu certitudine că îl vedeam atât dimineaţa când mă trezeam cât şi seara la culcare.  Era un glob destul de mare  pe care l-am tot învârtit ani la rand, pe care îl mai am şi acum. Apoi mi-amintesc că prin clasele primare mi-a cumpărat un altas nou nouţ. Mai aveam unul vechi în bibliotecă dar acela nou era mai fain, categoric. Şi l-am tot răsfoit înşir de-atunci încolo, deşi eram prea mică să pricep mare lucru. Tot prin grija tatei au ajuns acolo, şi el avea habar de ceva geografie, nu era chiar un ignorant în domeniul acesta.

Poate ca tată şi ca soţ, să zicem că tata n-a fost chiar cel mai bun din lume, mai precis, a dat greş de multe ori. Dar în schimb a fost un profesor admirabil.  Mărturie stau declaraţiile foştilor săi elevi pe care le-am tot auzit de-a lungul vieţii.

Tata a crezut toată viaţa cu tărie în vocaţia lui de dascăl, de deschizător de drumuri, de noi orizonturi  într-ale cunoaşterii. Înafară de calificarea lui principală de limba şi literatura româna, tata a predat ani la rând, franceză, latină şi chiar istorie, pentru că nu erau profesori calificaţi. Vorbim de anii imediat după Revoluţie. Îmi amintesc când avea de predat şi ore de istorie că se trezea la 5 dimineaţa să-şi repete conspectele, care de fapt nu erau calificarea lui şi care presupuneau un efort considerabil din partea lui să reţină atâtea date, dar pe care s-a dat peste cap să le reţină. A fost toată viaţa un autodidact, vorba lui. Îmi repeta că este inacceptabil să te duci în faţa copiilor altfel decît 100% pregătit. Şi că mereu trebuie să ai grijă să destinzi atmosfera în clasă, cu o glumiţă, o povestioară, o vorbă de duh, orice le-ar putea capta atenţia copiilor.

Şi-a iubit cu pasiune şi dăruire meseria, i-au fost dragi copii şi a ştiut să le câştige admiraţia şi respectul. Venea acasă cu buchete de flori de la copii, deşi era barbat si unui bărbat mi se pare impropriu sa-i dai flori, dar el primea regulat atenţii de genul acest. Îi aduceau si flori cu radacină pe care le plantam apoi in grădiniţa din faţa casei. Nu mai zic de 1 Martie care era o explozie de bucurie pentru mine pentru că tata venea acasă cu un pumn  considerabil de mărţisoare în fiecare an. Inutil de precizat în plus, de zecile de felicitări primite la sărbatori scrise cu candoare şi inocenţă dezarmantă, de suflete curate de copii în care nu pătrunsese încă pervertirea civilizaţiei şi tenta de modernism exacerbat de după Revoluţie.

De la tata am moştenit totodată, zic eu,  spiritual gospodăresc. Era un om harnic şi priceput, un gospodar sadea, cum s-ar spune. Făcea lucrul cu simţ de răspundere, când se apuca de ceva, bibilea până-i ieşea, meşterea orice îi cădea în mână.

Doamne, într-un an mi-amintesc că a făcut mături. Nu ştiu ce inspiraţie a avut, cert e că a făcut nişte mături foarte rezistente. A văzut la un ţigan cum se cos, şi a meşterit la ele până i-au ieşit stas. A cumparat până şi fir de rafie colorată de le-a cusut modele. Am avut ani de zile în pod mături şi am mai dat şi la tot clanul.

Bunicul a vrut să-l facă mai întâi cadru militar pentru că era născut pe 25 octombrie, de ziua armatei,  dar a picat la vizita medicală. Apoi a trecut în revistă tot ce presupunea un anumit statut cu greutate în comunitate. A vrut să-l facă popă sau învăţător dar n-avea ureche muzicală aşa că în final s-a ales cu ce i-a placut lui mai mult. Literatura. Aşa că a terminat Filologia, atât liceul cât şi Institutul, cum se spunea pe vremuri, la începutul anilor `70, la fără frecvenţă. A intrat la 20 de ani în câmpul muncii şi n-a mai apucat să prindă pensia de drept, dupa 30 şi ceva de ani în învăţământ. Pentru că s-a dus înainte de vreme şi n-a mai apucat să mă ducă la altar asa cum şi-ar fi dorit şi aşa cum văzuse el în filme…

Tata era un idealist realist. Pare un paradox, dar pe cât era de idealist faţă de unele aspecte, pe atât de realist era în altele. A sperat în fundul sufletului să-i calc pe urme, să duc mai departe ce mi-a transmis. Doar că eu mi-am zis la un moment  dat că vreau să fiu mai mult decât un profesoraş de liceu sau de generală. Şi schimbasem  deja limba română  pe geografie. Datorită unei profe  nasoale de româna din liceu mi s-a aplecat de română  deşi dacă mă gandesc bine idea de critică  literară materializată în tomuri întregi pe care trebuia să le devorez la Litere, imi dădea fiori.

Dar, picând cu brio la Geografie, am ales să fac Jurnalism.  Alegere pe care am regretat-o, ulterior. Tatei i-a priit că am ales tot domeniul umanist şi a fost mândru mai ales de alegerea pe care am făcut-o, îi suna lui frumos. Numai că eu am călcat pe lângă şi m-am cam pierdut pe drum. Am deviat de la traseu si am schimbat  macazul ceva ani dar în final tot de unde am plecat am ajuns. Şi cu ceva minte în plus.

Mă gândesc uneori că poate l-am dezamăgit dar cu siguranţă şi el m-a dezamăgit pe mine, aşa că suntem chit. Important e că îmi amintesc foarte clar valorile pe care mi le-a inoculat şi faptul că datorită lor n-am deviat, iar dacă n-am luat-o pe căi greşite în adolescenţă, puţin probabil să mai deviez  la maturitate.

Şi, îmi rămâne totodată, dupa cum spuneam, datoria de a-i cinsti memoria cum se cuvine şi aşa cum merită, de altfel…

Flori pentru mama…

IMG_0066IMG_0076

A fost 1 Iunie, ziua internaţională a  tuturor copiilor! Abundau reţelele de socializare de Happy children`s day şi toate alea …fireşti, de altfel. Eu mi-am amintit doar că şi eu sunt şi voi rămâne mereu copilul cuiva. Chiar şi între doua lumi… Aşa am perceput eu ziua de 1 Iunie. Până va schimba Mări lucrurile… O fi sărbătoarea universală a inocenţei şi purităţii sufletului de copil dar pentru mine are momentan  o altă încărcătura. Imi aminteşte inevitabil de mama pe care o port cu mine în suflet în continuare  oriunde m-aş duce. Pentru că doar aşa imi mai poate fi alături.

A fost apoi  1 Iulie, ziua mea, prima în care mama nu mi-a putut spune “La mulţi ani” decât dintre luceferi…N-am sărbătorit în nici un fel ca altadată, am vrut doar să mă duc la mormânt la mama hăt departe la zeci de kilometri. Am dus-o lângă sor-mea şi lângă tata, la dreapta lui. Alături în viaţă şi firesc , alături şi după.

Urmează 15 august, Sfânta Marie, prilej de mare sărbătoare la noi  în familie, de cand mă ştiu. Un fel de zi naţională a familiei. Dintotdeauna mama îşi serba ziua de nume pe 15 august, deşi e sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, prilej de comemorare a celor plecaţi dintre vii, cu acelaşi nume. Făcea pregătiri asidue pentru că mereu aveam invitaţi. Patronul începea firesc, mai întâi cu pomana clasică de la biserică, datoria către cei adormiţi.

Acum mi-a rămas mie datoria…de a-i păstra vie memoria. Decât să mă gândesc că îmi lipseşte prezenţa ei fizică, prefer să-mi folosesc energia în scop constructiv  astfel încât să fac mereu ceva cu care mama ar fi de-acord. Şi de care mama sigur ar fi mândră! Pentru că în tot ce fac şi întreprind mă gândesc prima data că „mama ar fi zis aşa, mama ar fi făcut aşa”… Dacă îmi cumpăr ceva mă gândesc prima dată că sigur i-ar fi plăcut şi ei. N-am avut timp să mă smulg de cap şi să mă întreb fără rost, ce mă fac fără mama, pentru că sunt prea multe de facut şi timpul e prea scurt…Şi dacă le-aş lăsa la voia întâmplării, mama m-ar fi tras de mâneca oricum, n-am nici un dubiu. Şi chiar ţin să fie mulţumita şi de sus, din ceruri. Măcar atât să mai pot face pentru ea. Şi în rest, pot să-i pun  mereu flori lângă chip si cand pot şi la căpătâi…

Pluteşte lin către luceferi, MAMĂ!

doina

Pentru tot ce  înseamnă MAMA pentru mine, cuvintele nu sunt de-ajuns. E greu de rezumat în câteva cuvinte o sumedenie de trăiri şi sentimente care să redea fidel emoţia complexă a simplei pronunţări post-mortem a simplului dar nepreţuitului cuvânt, MAMĂ…

Am ales să-mi exprim în scris emoţiile pentru că am crezut mereu în forţa eliberatoare a cuvintelor  şi nu în forţa lor distructivă. Scrisul este asemeni unei puteri lăuntrice pe care daca ştii s-o mânuieşti cu dibăcie şi cu măsură îţi poate creiona orizonuri nelimitate şi te poate redefini, şi am ales acum aceasta cale  cât şi ulterioarele, datorită MAMEI. Ca să acopăr un gol lăuntric imens, o să încerc să suplinesc oarecum lipsa ei, prin scris.  Pentru că am o datorie de suflet faţă de MAMA, pentru că MAMA reprezintă  Începutul şi totodată, sfârşitul unei părţi covârşitoare din existenţa mea. Pentru ca e unică şi n-o poate înlocui nimeni.

Lumea mea a început firesc, cu MAMA şi se va termina tot la fel de firesc cu MAMA  printre ultimele gânduri lumeşti, atunci cand îmi va veni rândul, asemeni fiecărui muritor, efemer în aceasta lume.

Pentru mine, MAMA  a fost asemeni lui Dumnezeu, numai că nu am conştientizat acest adevăr pe deplin decât  după ce MAMA  s-a dus într-o  zi de aprilie la Domnul,  în lumea celor  Buni şi Drepţi, în acea lume unde  nu există nici intristare, nici suspin…

MAMA s-a suprapus firesc toată viaţa peste Universul meu, mi-e cumplit de greu să percep  lumea fără MAMA, să accept şi să mă împac cu ideea ca MAMA  nu mai este, fizic… În rest, e asemeni vântului, nu pot să o vad dar o simt, oriunde aş fi…

Şi o mai văd în portretul cu ramă roşie din bucătărie, exact în faţa mea… îmi zâmbeşte subtil în fiecare zi.  Pentru că în bucătărie ne petrecem mare parte din zi, e firesc s-o vad mereu, din locul în care ea stătea de obicei . E ca şi cum ar sta în continuare cu ochii pe noi… Cât se poate de subtil zâmbeşte şi din portretul  din sufragerie, din bibliotecă.

mamaMAMA  a fost mai întâi de toate un OM, un caracter nobil , o femeie frumoasa atât  în interior cât şi la  exterior, şi  cred că toţi cei care au cunoscut-o, au privit-o la fel. A avut toata  viaţa gusturi fine şi  o aplecare către frumos. I-au plăcut mai ales oamenii frumoşi atât la suflet cât şi la trup şi apoi  lucrurile  frumoase şi tot ce e măreţ şi frumos în lumea asta. A fost  un om cu calităţi  şi defecte, ca noi toţi de altfel, important e că suma calităţilor  era net superioară celei a defectelor.

De la MAMA am mostenit  în primul rând, respectul pentru Adevăr… pur  şi absolut în toate formele lui , aceasta e valoarea definitorie care îmi vine prima dată în minte. Apoi respectul  faţă de celelalte  valori  esenţiale, precum familia, respectul faţă de semeni şi ajutorul dezinteresat faţa de cei aflaţi în nevoie. De când mă ştiu zicea mereu :” dacă poţi să faci un bine, fă-l ! chiar şi duşmanului să-i dai pâine şi sare !”.Sunt valori pe care le  asimilezi din copilărie şi care te definesc ca individ, ulterior. Sunt acele loialităţi transgeneraţionale, cum se numesc în limbajul pompos, de specialitate.

Era, dupa cum se spune în popor, rea de gură, aşa cum toti o ştiau, punea la punct pe toată lumea  de la un capăt la altul, deopotrivă, cu mici  excepţii. Ea numea făţărnicie simplul fapt de a gândi una şi a spune în faţa celorlalţi, alta. Pentru lumea  putredă şi plină de imperfecţiuni  în care trăim era incomodă,  pentru unii. Cu toate acestea i-au venit la căpătâi, din respect,  deopotrivă, indiferent de conflictele pe care le-au avut, atât prieteni cât şi potrivnici, să-i aduca un ultim omagiu… pentru că merita… A fost mereu un membru apreciat, iubit şi respectat în comunitatea în  care a trăit, s-a impus în primul rand ca om  şi apoi ca profesionist, prin meseria nobilă pe care a practicat-o  cu implicare mai bine de 40 de ani.

A fost mereu o persoană critică, numai că, dacă mă  gândesc bine, critica ei era mereu constructivă şi bine ţintită. În final, ajungeam mereu la vorbele ei, deşi, iniţial nu prea le luam în seamă. De obicei, mama avea mai mereu dreptate.  Într-un singur aspect mai am dubii, îmi spunea des în ultimul timp, „lasă, mamă, nu mai plânge, că morţii se uită!… Da, mamă, dar  dacă se uita, până se uită, ce faci ???!!”

S-a dus prea tânără şi încă nu înţeleg de ce  Timpul n-a mai avut rabdare cu noi?! Eu încă aştept  nişte răspunsuri  la întrebările mele, cât de curand posibil, sper.

Avea doar 67 de ani. Ar fi urmat firesc să devină în sfârşit bunică, numai că Măriuţa a întârziat s-apară  şi nu va mai avea şansa s-o vadă pe bunica de pe mamă decât în poze. De când mă ştiu am zis că dacă voi avea într-o zi o fetiţă, cu siguranţă  o să-i pun numele mamei, Maria. Şi Mări sper din suflet să-i semene, sa o vad pe mama  când mă uit la ea. Acuma, cum s-a îndura  Dumnezeu…

Am avut timp în ultimele ei  4 luni de viaţă, de cand am aflat că are un cancer metastazat deja, să mă obişnuiesc încet-încet  cu ideea că într-o zi o să plece de lângă mine, altfel şocul m-ar fi năucit complet. L-am implorat pe Dumnezeu în repetate rânduri să o lase cât mai mult timp, dar Domnul a avut alte planuri. Am conştiinţa împăcată că am făcut tot ce s-a putut omeneşte posibil ca s-o am cât mai mult timp lângă mine. Cancerul e o boala cruntă care consumă complet omul, lasă doar o epavă. S-a pierdut de la o zi la alta sub ochii mei şi o experienţă de acest fel te marchează iremediabil. Când sfârşitul a devenit iminent, tot n-am putut s-o las să se duca şi îi tot repetam în neştire că înca mai avem de făcut multe împreună… Apoi am realizat că i-am prelungit poate chinul încă o săptămână, în timp ce pentru mine a fost agonie totală. Şi abia atunci am înţeles că trebuie să renunţ  şi s-o las să se ducă în linişte, în Lumină…

A rămas tot frumoasă aşa cum şi-a dorit, parcă dormea. Dumnezeu i-a dat măcar şansa aceasta.  I-am facut toate cele creştinesti aşa cum am stabilit împreună şi aşa cum şi-ar fi dorit ea,  exigentă fiind.

Am în suflet convingerea că s-a dus din această  lume cu împlinirea sufetească a faptului că eu, singurul ei copil în  viaţă, am un rost, sunt un om împlinit, stabil, pe picioarele proprii, că mi-am găsit întradevar  Jumătatea, că am alături  un  suflet nobil care mă iubeşte necondiţionat, exact aşa cum sunt, şi cu bune şi cu rele…

Aşadar, rămâi Suflet drag şi nepreţuit,  întipărit în inima şi-n  conştiinţa mea  şi stai de veghe asupră-mi, oriunde te-ai afla !!!…